Intrebarea pe care ti‑o pui – citind Cronica Akasha, noua carte a Stefaniei Mihalache – e ce ramane din(tr‑o) viata? Raman faptele, actiunea, bucuria si tristetea, simpatia si antipatia? Ramane ecoul acestor lucruri in cei iubiti / neiubiti destul? Ramane doar ce poate fi povestit, reconstituit, ritmat, printr‑un acord mai fin cu prezentul? Iar raspunsul (care unora le va parea rebarbativ in vremurile noastre post‑umane) e simplu: ramane adevarul tuturor acestor lucruri. Ramane imbinarea dintre obiectivitatea unei vieti si ritmarea ei subiectiva, in oglinda, pe care numai dragostea o poate da. Ramane „firul alb“ (cum ar zice Bodiu), „singurul scut al lumii“ (cum zice Stefania Mihalache) in care interiorul devine exterior, iar scris‑cititul o cale de urmarire a celor plecati dincolo. Si ramane aceasta carte minunata care de‑acum exista si in biblioteca Akasha. Ramane doar sa va conectati.
Simona Sora
Dupa o carte a nasterii precum a fost in 2016 Sisteme de fixare si prindere, Stefania Mihalache scrie acum, prin Cronica Akasha, o saga a pierderii tatalui, pentru care imagineaza lumi paralele si apocalipse generale, cu imagini greu de uitat si evitat. Pentru ca trebuie sa stim unde pleaca cel care pleaca. Pentru ca, odata plecat cel care pleaca, el pare a fi autorul unei naratiuni inchegate, al unei povesti cu sincope, dar cu sens deplin, in sfarsit, cu introducere, cuprins si incheiere, scrisa frumos cu modestia persoanei intai. Pentru ca cea care ramane, fiica, celebreaza figura tatalui elaborand o oda plina de furie si cuvinte ce nu au nevoie sa fie scrise, in care iubirea si neputinta, ca de fiecare data, se‑ntrec in a ocupa locurile cele mai bune la ceremonia trecerii de partea cealalta.
Svetlana Carstean
