Din lumea celor care nu cuvanta - Emil Garleanu, editura Hoffman

Printre prozatorii de la inceputul veacului Garleanu facea figura onorabila, avand incotestabil inzestrare. Calinescu socotea ca proza lui Garleanu „e un ecou sintetic” din Sadoveanu, Bratescu-Voinesti si Bassarabescu. Avea, poate, numai partial dreptate. Pentru ca acelasi material uman al sufletelor marginite („reductia vietii sufletesti”), dupa definitia lui Calinescu, il intalnim in proza tuturor acestor scriitori, fara ca Garleanu sa le fie tributar colegilor. E acelasi univers al micului romantism cu proze duioase, patetice si chiar pioase. Batranii e populat cu asemenea personaje de mici boieri scapatati, care-si contempla sineturile sau hainele bogate de odinioara, cu preocupari marunte si inchistati in ighemonicon. Prozatorul ii deplange, condamnand, implicit, si dezagregarea unei lumi mandre odata, si ridicarea celei noi, avida, neintelegatoare, nerespectuoasa fata de traditii. I-a lipsit insa scriitorului capacitatea de a surprinde psihologia din adanc a personajelor sale, totul aproape reducandu-se la anecdotic, comportament si habitudine. De abia in Nucul lui Odobac puterea plasticizarii e mai bine reliefata, bucatile din acest volum (mai ales nuvela care ii da titlul) semnaland un moment de varf in proza sa sociala. Si desi i-a pizmuit lui Sadoveanu autoritatea literara castigata inca in 1904, Garleanu nu i se putea, evident, asemui. A ramas din opera sa (care nu a apucat poate sa se rotunjeasca, datorita prematurei disparitii) un volum care continua sa incante. E, desigur, Din lumea celor care nu cuvanta, alcatuit, dupa modelul lui Jules Renard din Histoires naturelles, din mici portrete monografice ale unor vieti (gandacelul, gaza, carabusul, furnica, gaita, motanul, scatiul, calul etc.) Duiosia prozatorului se manifesta de asta data benefic, cartea citindu-se si azi (nu numai de catre cei mici) cu delicii.