Eternitatea si inca o zi - Teatrul lui Andrei Serban - Andreea Nanu

Adeseori cand incercam sa traducem experienta directa a spectacolului in cuvinte ne confruntam cu fenomenul lost in translation. Cand un spectacol de teatru sau opera e filmat si inregistrat pentru a fi proiectat pe ecran traducerea de la scena la ecran sufera pentru ca relatia dintre actor si spectator nu are loc in momentul prezent ci se obtine prin mijloace mecanice prin tehnologie. Beneficiul de a urmari totusi pe ecran anumite detalii de joc ori imagini gros-plan care de la distanta in sala nu se percep e totusi nesemnificativ comparat cu cercul energetic creat cand simtim impreuna pulsul vietii vibrand in acelasi timp. De aceea regizori ca Lev Dodin si altii refuza categoric filmarea spectacolelor pe acelasi vechi principiu conform caruia prin traducere se pierde ceva. Principiu cu care am fost de acord cu diferenta ca din tinerete cand nu exista video mi-ar fi placut sa am inregistrate primele mele montari cu caracter pur documentar de studiu. Cand a devenit posibil am colectionat toate inregistrarile productiilor din teatru sau opera unele extrem de profesionist filmate high-tech cu multiple camere pentru a fi promovate pe canale TV sau comercializate ca DVD. Altele filmate la repetitii de mine cu telefonul sau o camera imprumutata imagini neclare si miscate luate de un diletant cu o mana tremuranda. Zeci de cutii cu aceste casete au fost transportate din biroul meu de profesor la Columbia University cand m-am retras din activitate tocmai la Craiova. De ce acolo Pentru ca prietenul meu academicianul Basarab Nicolescu ma anuntase entuziast ca Lucian Dindirica directorul Muzeului Exilului Romanesc nou infiintat ar dori ca arhiva mea sa poata fi consultata de publicul interesat din Romania. Arhiva a stat la baza cartii scrisa de Andreea Nanu. Citisem cu precadere in Revista 22 o serie de cronici ale autoarei despre erse montari printre care si ale mele. Nu o cunosteam dar am devenit interesat de felul in care scria. Mi-a placut pentru ca scria cu suflet Atentia la pulsul inimii unui spectacol se intalneste rar in cronici referitoare la teatrul de azi. Din pacate azi nimic nu mai poate scapa ideologiei domina tendinta spre o critica acida nemiloasa a tot ce exista sau mai pe sleau care nu corespunde principiilor corectitudinii politice vechea forma reinnoita a stangismului cultural. E acelasi curent negativ aceeasi molima ce se manifesta in tot de la politica la arta. Insa Andreea Nanu scrie din iubire pentru teatru si artisti pentru prietenii ei. Flatat si motivat de interesul Andreei Nanu pentru munca mea stiind ca a scris deja un numar semnificativ de cronici despre spectacolele mele din teatru si opera i-am propus sa le adune intr-un volum. Ideea s-a conturat prin tenacitatea autoarei si sustinuta de dialogul nostru a crescut. Cateva spectacole le-a vazut pe scena recent majoritatea le-a vizionat cu ajutorul Muzeului Exilului din Craiova care i-a pus la dispozitie arhiva mea. Am reflectat pe parcurs la scopul cartii si la ecoul pe care l-ar putea avea. Oare ar fi o idee buna Pe cine ar putea interesa o astfel de carte despre spectacole care nu mai exista Da stim ca teatrul se intampla in prezent. Cum si clipa de acum moare in clipa urmatoare ce a fost ieri nu mai are nici o relevanta in afara de una muzeistica. Fac o confesiune cand montez un spectaol nou sper sa fie ca o bataie de clopot. Cand intr-o slujba clopotele bisericii bat reprezinta ce anume O abatere din obisnuit. O schimbare de stare. Clopotele ne trezesc ca sa ne aminteasca de miracolul ca suntem vii. Stiu ca in montarile mele nu reusesc decat rareori sa fac sa sune clopotul. Dar dupa un timp dupa ce spectacolul nu mai este clopotul rugineste si sunetul dispare. La fel spectacolele cele de ieri azi sunt moarte. Insa Andreea Nanu mi-a argumentat unul din motivele pentru care o astfel de carte ar merita sa fie scrisa nu e firesc sa nu existe pana la ora aceasta nici o carte despre Andrei Serban in Romania . Intr-adevar singura lucrare de specialitate publicata in tara a fost traducerea volumului lui Ed Menta Lumea magica din spatele cortinei aparut cu ani in urma in Statele Unite. Citesc cu bucurie ce se scrie despre ceilalti. Ma atrage insa ideea lui Marcel Duchamps a unei reprezentatii in care toate numele artistilor sunt omise. Am putea sa ne lasam inspirati de anonimitatea celor care au cladit catedrala din Chartres sau piramidele egiptene Cum arta pura nu serveste nici unui scop material actiunea artei dupa Duchamps e transformarea fiintei. El definea arta printr-un verb a lucra . Daca am putea sa lucram impreuna liberi de egoism nu ne-ar pasa daca numele este sau nu subliniat. Venind din afara breslei facand o munca de cercetare uriasa care i-a luat aproape un an studiind in amanunt inregistrari cu spectacolele de teatru si opera pe care le-am montat in diferite tari si continente parcurgand toate etapele carierei mele Andreea Nanu m-a facut sa inteleg ca miza cartii nu e doar personala ci e despre sansa de a trezi o constiinta culturala in care spectacolele acestea trebuie sa aiba un loc nu atunci ci acum in prezent. Iar cartea trebuie sa serveasca acest scop . A ramas adancita zile si nopti in fata ecranului ca sa inteleaga atmosfera fiecarei montari ca sa ne comunice emotia lor vie in eseurile din acest volum. Asadar cartea de fata nu se adreseaza neaparat breslei teatrale ci direct publicului larg care e constant interesat de lucrul pe care l-am facut si continui sa il fac. Si pentru tinerii care poate vor fi inspirati sa urmareasca exemplul unei cariere neobisnuite. Oricare ar fi viitorul cartii ii sustin increderea si munca fiindca cred ca aceastea merita onorate. Ce poate fi mai departe Daca prin sensibilitatea imaginatia si inteligenta emotiei care o caracterizeaza Andreea Nanu a putut sa readuca la viata aceste montari daca a reusit privindu-le sa gandeasca si sa simta simultan ceea ce percepe aceste spectacole vor putea sa evadeze din Muzeul Exilului unde sunt pastrate ca sa ne comunice o vibratie noua. Pentru coperta autoarea a ales din ceea ce ii propusesem un portret pe care mi l-a facut tatal meu cunoscutul fotograf George Serban. Emotia cu care tanarul ce eram priveste in obiectiv exprima tot ceea ce visam la varsta frageda infinitul marea libertatea El a captat-o. Ce fotograf extraordinar a fost George Serban E o poza foarte speciala si pentru ca difera mult de cele care circula pe internet in loc de imensitatea luminoasa a marii acum ma aflu in sali intunecate de repetitii in loc de zambet relaxat plin de sperante am o incordare tensionata si incerta. Nimeni nu m-a surprins mai bine decat tatal meu. Datorita lui pe coperta ma recunosc sunt eu insumi Dar cine sunt Si ce mai poate insemna teatrul meu astazi Autoarea mi-a raspuns prin replica unui personaj shakespearian Orlando din Cum va place care mi-a inspirat una dintre cele mai indragite montari din tinerete Eternitatea. Si inca o zi . Andrei Serban