Seara e rece, albastra, plina de sunete stinse ce vin dinspre oras, peste lac, dincolo de unde se vad lumini electrice departate. E joi si in parcul municipal este concert militar.
Aproape toata pensiunea a plecat cu vaporasul de la 8, 27 sa asiste. Stefan Valeriu a ramas. Pe toata valea, deschisa larg in fata terasei, e un albastru profund de lemn de visin.
— Domnule, cunoasteti jocul de sah?
— Da.
De ce a raspuns „da”? Ar fi fost atat de simplu sa spuna „nu” si acum ar fi fost afara, liber sa-si continue plimbarea pe terasa. Un,, da” grabit si iata-i in hol, in fata tablei de sah, condamnat sa fie atent.
Partenerul este un barbat inalt, osos, negru, intre doua varste si urat. Joaca rar, calculat.
— Dumneavoastra nu v-ati dus la concert?
— Nu.
— Nici eu. Nevasta-mea tinea mortis sa se duca si am lasat-o. Eu insa...
Stefan a pierdut o tura, dar a construit in coltul stang al tablei un atac la rege foarte strans.
— Sunteti din Midi?
— Nu. Sunt roman.
— Imposibil! Vorbiti ca un francez. Sau poate unde nu sunt eu obisnuit cu accentul de aici. Pentru ca nici eu nu sunt din Franta. Sunt tunisian.
— Tunisian?
— Da. Adica francez din Tunisia. Am acolo plantatii. Numele meu e Marcel Rey.
