Intre ultimul tramvai si cel dintai - Petar Tchouhov

Petar Tchouhov nu arunca in van cuvinte intr-o incontinenta verbala ieftina, ci esentializeaza cu rabdare trairea sa intima, ce e adesea o rabufnire a spiritului intru proverb, plimbata in lesa lejera, dar ofertanta a haiku-ului, pe care-l iubeste Muntele Vitosa, admirat prin fereastra locuintei sale. Sentimentele le sunt impinse intr-un fundal care nu inseamna pasiune, ci o distilare a lor intr-o trecere abia simtita in cuvant. Daca-l intrebi unde-o fi intelepciunea unei halbe de bere, daca a descoperit un mesaj in gulerul spumei, o sa-ti spuna ca daca ar fi vrut sa fie medic, fiind in tagma gulerelor albe, incalecand marea aidoma spumei ei, atunci ar fi fost nevoit sa uite de esenta celui mai scurt vers al lui. Lui Petar ii reuseste, in poemele cel mai adesea zgarcite in versuri, sa ne imbogateasca cu un sentiment al nostalgiei, in care zarim uneori melancolia, altadata tristetea, dar intotdeauna acel graunte de intelepciune, tare ca piatra, iute ca sageata.