Traducere din limba franceza de Nicolae Constantinescu, prefata de Radu Ioanid
In 1943, cu sprijinul protectorului sau Pierre Laval, seful guvernului colaborationist de la Vichy, Paul Morand preia conducerea misiunii diplomatice franceze la Bucuresti. Legat de acest oras prin originea romana a sotiei sale, dar si prin volumul pe care i-l consacrase inainte de razboi, rafinatul si cinicul Morand se vede tot mai izolat. Dominatia Germaniei naziste in Europa se erodeaza, indatoririle profesionale il pun deseori in situatii ingrate, iar refugiul in literatura si arta aproape ca nu-l mai consoleaza. Colaborationist convins, fascist si antisemit, Morand se teme de ceea ce-i rezerva viitorul si isi cladeste edificii complexe de iluzii. Va lasa urme putine si neconvingatoare la Bucuresti, folosindu-si apoi toata influenta pentru a fugi din calea Armatei Rosii: obtine postul de ambasador in Elvetia si astfel se asigura ca va putea schimba usor, dupa prabusirea regimului de la Vichy, statutul de diplomat cu cel de azilant.
„Paul Morand (1888-1976) a pus Bucurestiul interbelic «pe harta destinatiilor turistice». Astazi, prin acest Jurnal, el iese pe usa din spate, compromis de un puternic antisemitism impregnat cu fascism si complicitate pentru Franta lui Petain. Destinul sau civic si cultural il apropie de confratele sau roman Vintila Horia. Antisemiti, fascisti si antidemocrati cu sclipiri literare, memoria lor spirituala este subreda si puternic controversata.” (Alexandru Florian)
„Paul Morand a dus viata unui privilegiat al sortii care, aparent, a stiut sa se strecoare printre capcanele istoriei. Doua aspecte cruciale – refuzul de a i se alatura lui de Gaulle la Londra in 1940 si fidelitatea pana la capat fata de Vichy – demonstreaza contrariul.” (Radu Ioanid)
„Jurnalul lui Morand nu este incarcat de sentimente. Tonul este brutal, sinceritatea deplina, exceptand putinele momente in care scriitorul este cuprins de indoiala cu privire la motivatiile actiunii sale politice...” (Stephane Guegan)
„Paul Morand isi imagina ca, in timp, pasiunile suscitate de perioada Vichy se vor atenua. S-a inselat crunt: atitudinea fata de Petain si cei care l-au urmat n-a incetat sa se inaspreasca. In acest volum, diaristul pare a voi cu orice pret sa-si justifice reputatia de antisemit si de personaj preocupat doar sa-si apere cele mai nedemne interese materiale.” (Eric Roussel)
