Alegerea marchizelor ca subiect pentru o carte ar putea parea una emotionala. Cu siguranta, este o alegere emotionala, dar si una logica, pentru formatiunea mea initiala de scenograf, avand o cultura vizuala si relative cunostinte de proiectare, la care se adauga si experienta de creator de bijuterii. Or, marchizele, fiind deosebit de frumoase, impodobesc o cladire precum o bijuterie, ii dau un caracter unic. Au ceva fascinant, par diafane si efemere, datorita predominantei elementului de sticla, dar si a asemanarii cu o aripa de libelula. Fiind atat de frumoase, ele nu au disparut niciodata.
Au aparut in epoca Beaux-Arts, au continuat in Art Nouveau si au dainuit pana in Art Deco, apoi s-au transformat in pseudomarchizele de lemn si tigla (sau sita) ale stilului national. Au continuat si in modernism – transfigurate in alte forme, cu alte tehnologii, folosind alte materiale –, cand intrarile in cladire sau usile balcoanelor au fost protejate de placi de beton dreptunghiulare, semirotunde sau patrate.
Si le admiram si astazi, in drumurile noastre...
Irina Dimiu
