Adrien Goetz (n. 1966), istoric de arta si romancier francez, este profesor la Universitatea Paris 4-Sorbona si membru al Academiei de arte frumoase. Adrien Goetz este Cavaler al Legiunii de Onoare, Comandor al Ordinului Artelor si Literelor si laureat al premiului François-Victor-Noury al Academiei franceze pentru ansamblul operei sale. Dintre numeroasele sale publicatii, amintim: La dormeuse de Naples, 2004 (Premiul Les Deux-Magots, Premiul Roger-Nimier); Une petite légende dorée, 2005; Le coiffeur de Chateaubriand, 2010 (Marele premiu Palatine pentru roman istoric); Les oiseaux de Christophe Colomb, 2016. De asemenea, este autorul lucrarilor de istoria artei: La grande galerie des peintures, 2003; Au Louvre, les arts face à face, 2003; Ingres. Collages, 2005; L’Atelier de Cézanne, 2006; Comment regarder Renoir, 2009; Cent monuments, cent écrivains. Histoires de France (dir.), 2009, Versailles, le chateau-livre (antol.), 2011, Cent chefs-d’œuvre du Louvre racontent une histoire du monde, 2015; Le trésor de la cathédrale d’Angoulême: Jean-Michel Othoniel, 2017; Un jour avec Claude Monet à Giverny, 2017.
Pe 15 aprilie 2019, sub ochii intregii planete, catedrala Notre-Dame ardea. Si atunci, in acele momente dramatice, asa cum o spune Adrien Goetz in acest text erudit, pasionat si alert, ne-am dat seama ca Notre-Dame din Paris este intr-adevar catedrala noastra, a tuturor. Dincolo de identitati nationale, dincolo de religii chiar, arta e capabila sa uneasca spiritele. Cu conditia sa-i intelegem resorturile, duhul care l-a inspirat si pe autorul anonim al marii rozete in secolul al XII-lea, si pe Viollet-le-Duc in secolul al XIX-lea, creatorul flesei care s-a prabusit sub ochii nostri. Operele de arta reprezinta patrimoniul comun al omenirii, dar prea adesea neglijam forta ambivalenta a imaginii: imortalizarea viziunii ne face sa uitam fragilitatea operei intrupate din spatele ei…
Relatarea sensibila a istoricului de arta nu pune doar in cuvinte ceea ce am trait cu totii, ci ofera si perspective asupra tragediei.
Jérôme Garcin, Le Nouvel Observateur
