„In anul in care am implinit nouazeci de ani, am vrut sa-mi daruiesc o noapte de dragoste nebuna cu o adolescenta fecioara.“ Aceasta e fraza cu care debuteaza romanul lui Garcia Marquez. Un ziarist batran decide sa-si sarbatoreasca a 90-a aniversare in stil mare, oferindu-si un cadou care il va face sa simta ca traieste: o adolescenta virgina. Intr-un bordel dintr-un oras pictural, o vede pe copila din spate, complet dezbracata, si viata sa se schimba radical. Acum, ca o cunoaste, simte ca ar putea muri, nu de batranete, ci de dragoste.
Povestea tarfelor mele triste e povestea unui batran singur si excentric, o naratie a aventurilor sexuale ale acestuia (nu putine, de altfel), aventuri pentru care intotdeauna a platit, neinchipuindu-si ca astfel va gasi vreodata dragostea adevarata. Aceasta poveste, scrisa in incomparabilul stil de Gabriel Garcia Marquez e o poveste despre nefericirile batranetii si bucuria de a te indragosti.
Fragment din cartea "Povestea tarfelor mele triste" Gabriel Garcia Marquez
"Mi-a trecut uneori prin cap ca narile acelea referitoare la culcat ar fi un temei strasnic pentru o relatare a ratacirilor vietii mele, si titlul mi-a picat din cer: Povestea tarfelor mele triste. Viata mea sociala, in schimb, era lipsita de interes: orfan de tata si de mama, burlac fara viitor, ziarist mediocru, de sase ori finalist la Jocurile Florale din Cartagena de Indias si favorit al caricaturistilor datorita urateniei mele exemplare. Pe scurt, o viata ratata care incepuse prost din dupa-amiaza in care mama m-a dus de mana, la noua-sprezece ani, sa vedem daca reuseam sa public in El Diario de la Paz o cronica a vietii liceului scrisa, de mine la orele de spaniola si de retorica. S-a publicat duminica urmatoare cu o prezentare datatoare de speranta a directorului. Au trecut anii si, cand am aflat ca mama platise publicarea cronicii si a urmatoarelor sapte, era prea tarziu sa-mi mai fie rusine, caci coloana mea saptamanala zbura cu propriile aripi si, pe deasupra, mai eram si facator de stiri si critic muzical.
De cand mi-am luat bacalaureatul cu diploma de merit, am inceput sa predau ore de spaniola, si de latina la trei licee de stat in acelasi timp. Am fost un profesor slab, fara pregatirea necesara, fara, vocatie si fara nicio mila fata, de acei bieti copii pentru care venitul la scoala era singurul mijloc de a scapa de tirania rintilor. N-am putut face nimic altceva pentru ei decat sa-i tin sub teroarea riglei mele de lemn ca sa se procopseasca, de la mine macar cu poemul favorit: „Acestea, Fabrio, ah, durere, ce-acum le vezi, campii-n singuratate, deal sumbru, fost-au odat' Italica faimoasa"."
