Lucrarile care s-au scris despre arta pianistica sunt mai numeroase decat in orice alt domeniu al artei instrumentale. Par a fi o sfidare adusa cuvintelor lui Goethe, care indruma sa se formeze artisti fara prea multa vorba: „Bilde Künstler, rede nicht”. Ca si in celelalte domenii de activitate, in arta cantatului la pian, teoretizarile au urmat dupa ce marii compozitori si pianisti au venit in fapt cu noi procedee pianistice.
Lucrarea de fata incearca sa sistematizeze principiile ce se pot degaja din indrumarile cu un caracter predominant psihologic, plecand de la constatarea de fapt ca acesta este stadiul la care s-a ajuns in scoala contemporana pianistica. Motivarea psihologica a intregii activitatii a unui pianist, ca si a indrumarilor pedagogice, implica si anumite incursiuni in fiziologia nervoasa. Iata de ce, in locul obisnuitelor reproduceri de oase, muschi si articulatii ale aparatului pianistic, intalnite in aproape toate lucrarile de specialitate, am crezut mai nimerit sa prezentam o succinta descriere a rolului pe care il are sistemul nervos in activitatea unui pianist.
