Este un obicei al breslei noastre sa intocmeasca/sa stabileasca/sa aranjeze clasamente. In fiecare zi mai apare un rege al scenei. Devoram aceste liste, apoi, intr-un entuziasm ignar, le mototolim, le aruncam si alcatuim altele. Iubim felul in care ne impaunam cu descoperirile noastre, sau cu faptul ca noi suntem cei care promovam un anumit moment din istoria efemera a teatrului, nefacand altceva decat sa ne etalam propriile cozi inteligent colorate. Din cand in cand, in aceasta poveste careia nu-i putem vedea finalul, apare ca o strafulgerare cineva care nu ravneste tronul. El nu asteapta aplauze si nici urale, nu vrea sa faca parte din niciun clasament, nu vrea nici macar sa i se cunoasca numele; e un om care lumineaza fara sa se straduiasca.
Cunosc un astfel de om: caruia ii place teatrul mai mult decat propria prezenta in teatru; care aduna in jurul sau oameni, nu actori; pe care viata l-a absorbit mai mult decat magia cartilor; despre care, de cele mai multe ori, cei chemati sa sprijine au spus ca nu este indeajuns de nobil, asezandu-l intr-un spatiu secundar al intamplarilor teatrale: un print minor.
Gelu Badea
