Nu mi-am propus nicio clipa sa scriu o carte de critica cinematografica si sper ca este evident acest fapt. Am vrut doar sa pun o oglinda venetiana in fata Erei Psihedelice prin apropierea, uneori infinitezimala, de filmele documentare pe care aceasta le-a zamislit. In special de rockumetarele si folkumentarele ei, unele intrate de-a dreptul in istorie – fara sa ne ferim de „expresii pompoase”. Cel putin, in istoria Secolului XX. Ori, macar, in cea a filmului. Fie el si cel documentar.
Dedic aceasta carte tuturor acelor old timers autohtoni mai mult sau mai putin contemporani cu Generatia Woodstock care si-au cautat in muzica rock (si in tot ce aceasta a generat) un refugiu din fata monstruozitatii asa-zisului „socialism” si a dictaturilor de orice fel. Dar si celor nascuti mai tarziu, care, intr-o lume libera sau pe-aproape, si-au facut tot din muzica rock o pavaza. Unii, chiar, un scop in viata.
