Sonatina pentru pian (1953), op. 3 nr. 2, ocupa un loc de rascruce in creatia lui Doru Popovici. Scrisa la numai 21 de ani, in anii studiilor bucurestene, ea apartine primei perioade creatoare, in care tanarul compozitor – elev al lui Paul Constantinescu, Martian Negrea, Mihail Jora si Mihail Andricu – isi clarifica instinctiv raportul dintre traditia clasica, ethosul folcloric romanesc si sensibilitatea moderna a secolului XX. Nu intamplator, aceasta lucrare i-a adus compozitorului un prim mare succes de atelier, deschizand seria partiturilor camerale prin care numele sau incepe sa se impuna in viata muzicala romaneasca.
Sonatina op. 3 nr. 2 face parte dintr-un triptic cameral de tinerete – alaturi de Sonata pentru violoncel si pian op. 3 nr. 1 (1952) si Sonata pentru vioara si pian op. 3 nr. 3 (1953) – prin care Doru Popovici isi afirma vocatia pentru formele clasice: sonata, sonatina, elegie, lucrari de camera cu relief tematic puternic si constructie solida. Chiar daca dimensiunile Sonatinei sunt mai reduse decat ale unei sonate, gandirea ei este in mod evident una „mare”: fraze lungi, „respiratie” ampla a discursului, claritate arhitecturala si un simt al culminatiilor dramatice care tradeaza deja compozitorul simfoniilor si al operelor de maturitate.
