De la Apel catre lichele (1989) la Strigoii nostri (2026) se intinde arcul de timp al unei declaratii de dragoste pentru Romania, dar si, in oglinda, al unei la fel de statornice declaratii de razboi impotriva politicienilor, demnitarilor sau poetilor de curte lipsiti de scrupule si neiubitori de tara. Patimas si revoltat, autoironic si nu o data cu umor amar, Gabriel Liiceanu ii cheama pe acestia la lumina adevarului. „Ce faceti cu noi?“ pare el sa intrebe. „Ce ne facem cu voi?“
„Nu mi-am facut iluzia ca «lichelele noastre», asemeni personajelor din romanele dostoievskiene, sub biciul lui Dumnezeu si al cutremurului constiintei, vor fi atinse intr-un tarziu de remuscare si cainta. Uneori am sperat ca, ramase in trecut, nu ne vor bantui ca niste strigoi iesiti din groapa istoriei in care am trait cateva decenii. Ce sa fac daca imi pasa de tara mea? Nici dupa 35 de ani, tot n-as vrea sa cred ca partida e pierduta. Cum sa accept ca aceasta tara, care-i da fiintei mele un temei, poate fi facuta praf de niste aratari persistente, de niste «silabe imprimate pe dos» din cartea umanitatii?“ — GABRIEL LIICEANU
