Subminarea crestinismului - Jacques Ellul

O carte care raspunde la multe din intrebarile pe care ni le punem cu totii in legatura cu starea crestinismului zilelor noastre...

 

„Intrebarea pe care vreau s-o schitez in aceasta carte este una din cele care ma tulbura adanc, ea mi se pare insolubila in stadiul actual al cunostintelor mele si imbraca aspectul grav al unei ciudatenii istorice. Poate fi formulata cat se poate de simplu: cum se face ca dezvoltarea societatii crestine si a Bisericii a dat nastere unei societati, unei civilizatii, unei culturi, in totala opozitie cu ceea ce citim in Biblie, cu ceea ce constituie textul indiscutabil al Torei, al profetilor, al lui Iisus si al lui Pavel in acelasi timp? Am zis bine, in totala opozitie. Caci contradictia nu se manifesta doar intr-un singur punct, ci in toate punctele. Asa incat, pe de o parte, crestinismul a fost acuzat de o multime de greseli, de crime si de minciuni, straine de spiritul textelor si al inspiratiei originare, iar, pe de alta parte, Revelatia a fost modelata progresiv, reinterpretata in practica de zi cu zi a crestinatatii si a Bisericii.” Jacques Ellul

 

Traducere din limba franceza de Octavian Soviany

 

Fragment din Subminarea crestinismului:

... Mai avem de evitat doua erori: mai intai aceea de a respinge tot trecutul Bisericii, de a dispretui si de a condamna  tot ce a infaptuit ea, si de a spune schematic, asa cum se face astazi fara incetare, intr-o maniera abominabila, ca Biserica a fost tot una cu obscurantismul. Se spune ca gandirea iudeo-crestina este cauza si originea raului actual in totalitate, a absolutismului de stat, a alienarii capitaliste, a minciunii si a ipocriziei generale,  a complexului lui Oedip sau a celui de culpabilitate, a discriminarii femeii, a sclavagismului din lumea  treia, a denaturarii Naturii. Biserica medievala e identificata cu Inchizitia, cu iobagia, cu Cruciadele, cu teocratia, cu construirea cu de-a sila a catedralelor de catre un popor teoretizat si indobitocit. Apoi au venit Galilei, inceputurile capitalismului, invadarea intregii lumi si impartirea acesteia, distrugerea culturilor indigene originale, subjugarea popoarelor de dogma si morala crestina. Tot raul isi are originea asadar in iudeo-crestinism si, alaturi de aceste acuzatii pe cat de inversunate pe atat de simpliste, gasim glorificarea paganului fericit si pur, a unui politeism umanist si liberal, a unei copilarii spirituale pe care crestinismul ar fi avortat-o.

 Exista in toate acestea putin, dar foarte putin adevar  in ceea ce priveste crestinatatea. Dar ar trebui sa se restabileasca exactitatea istorica asupra aproape a fiecarui punct, caci aici actioneaza exaltarea polemica, aflata in slujba ideologiilor, care sunt in realitate totalitare si prea putin apropiate de adevar. Intr-o zi voi scrie o pledoarie in favoarea trecutului Bisericii vizavi de absurditatile care ne sunt concedate. Nu e mai putin adevarat insa ca la fundamentul tuturor acestor acuzatii absurde sta subminarea reala a crestinismului.          

Cealalta eroare cu care ne confruntam proclama fie: astazi nu mai e asa –  fie: au mai existat si alte lucruri decat acestea in istoria Bisericii si e suficient sa amintim de Sfantul Francisc din Assisi sau de Las Casas. Totusi, Biserica a avut tresariri frumoase de adevar (Sinodul de la Barmen). Totusi au existat si papi adevarati si a existat, desigur, credinta individuala si nestiuta de nimeni. Toate acestea sunt exacte, dar nu inlatura acuzatiile grave, grosolane si infantile al caror obiectiv adevarat este acela de a supune omul unui nou sclavagism.

 Pe de alta parte, crestinii nici nu pot respinge aceste atacuri care privesc trecutul Bisericii spunand: „Da, dar astazi, asa cum vedeti, lucrurile s-au schimbat: ieri Biserica era impotriva saracilor, astazi e pentru socialism, pentru comunism, in favoarea muncitorilor imigranti. Ieri era pentru monarhie, astazi e pentru demonstratie, ba chiar se autogestioneaza. Ieri era de partea patronilor, astazi e de partea sindicatelor. Ieri pretindea ca detine Adevarul absolut, era dogmatica, astazi discursul sau nu-si mai fixeaza niciun fel de limite. Ieri era in favoarea unei morale sexuale feroce si rigide, astazi e in favoarea avortului, a homosexualitatii etc. S-ar putea continua la nesfarsit. Am vorbit in alta parte despre aceasta plasticitate. Nu e vorba de niciun „progres”: pur si simplu Biserica adopta ideile si moravurile societatii de astazi, asa cum le-a adoptat si pe ale societatii de ieri sau de alaltaieri. Chiar si atunci cand le ia apararea saracilor, nu este mai autentica astazi decat era acum o suta sau doua sute de ani. Este exact aceeasi tradare. Nu exista niciun adevar intrupat in aceasta adaptare a Bisericii la curentul dominant din societatea actuala. E aceeasi subminare a crestinismului, infaptuita cu mai mult orgoliu (noi suntem primii care am inteles in sfarsit  asa cum trebuie Evanghelia, cum proclama cu ingenuitate bunul F. Belo) si cu ipocrizia care consta in a pune propria vinovatie in spinarea generatiilor anterioare. Nu voi mai reveni.

 

 Pe de alta parte, trebuie evitate explicatiile cu totul simpliste ale acestei pervertiri. Eu voi aminti trei dintre ele. Mai intai cea legata de celebra formula a lui Loisy: „Primii crestini asteptau venirea imediata a Imparatiei lui Dumnezeu, iar cea care a venit a fost Biserica”. Toate deviatiile s-ar datora acestei intarzieri. Falsificarea (presupusa!) a textelor evanghelice, inasprirea si totodata slabirea credintei si a sperantei, restrangerea caritatii, pierderea sensului comunitar al inceputurilor, crearea unor institutii si a unei ierarhii: ca sa poata dura, crestinismul a trebuit sa se organizeze, de vreme ce asteptarea avea sa mai continue... Cred ca este cu desavarsire inexact. Nimic, poate doar interpretarea datata istoric, subiectiva si relativa a unui numar oarecare de texte, alese cu grija si considerate „cele adevarate” nu ne permite sa credem ca discipolii lui Iisus asteptau realizarea imediata a Imparatiei lui Dumnezeu. Nimic nu ne permite sa credem ca textele in care Iisus vorbeste despre o asteptare indelungata ar fi niste falsuri.

 Trebuia ca discipolii sa invete sa traiasca in lume. Trebuia ca lumea sa redevina purtatoarea posibilitatilor unei iubiri indreptate catre Dumnezeu cel adevarat. Nu trebuia efectuata vreo transmutatie magica, ci inceputa o noua istorie. La fel, nu trebuie sa tinem cont de opozitia atat de elementara intre un ideal si implinirea lui. Nu, actiunea lui Dumnezeu in Iisus Hristos, Revelatia lui Dumnezeu  inceputa cu Abraham n-are nimic de a face, dar absolut nimic, cu un ideal. Acolo nu e vorba nici de ideal, in sensul curent al termenului, nici de idealism filosofic. Credinta ca Dumnezeu a creat lumea, ca si-a dezvaluit vointa omului, ca il va salva pe om de la moarte, nu are nimic de a face nici cu Ideea hegeliana, nici cu idealismul filosofilor (criticat de Marx). Subminarea crestinismului nu e legata de neputinta de a trai un ideal. Caci nu exista niciunul!

Ne aflam inca de la inceput in plin realism si plin materialism. Nu exista ideea de Dumnezeu. Iar filosofii „mortii lui Dumnezeu” au actionat cu indreptatire, dintr-o asemenea perspectiva, cand au distrus ideea de Dumnezeu, care ascunde in totalitate sensul adevarat al Revelatiei. In sfarsit, in aceeasi ordine de idei, nu se poate vorbi despre o opozitie intre spiritual (reluata mereu de miscarile spiritualiste si milenariste) si institutional. Inca o data, Revelatia lui Dumnezeu nu tine de spiritual. Sfantul Duh nu apartine de spiritual. Dar toate aceste trei opozitii contin o mica parte de adevar si vom mai reveni asupra lor...

 

... Problema misterioasa cu care ne confruntam este totusi: cum de s-a putut intampla asta? Cum de s-a putut inversa in totalitate, cum de s-a putut perverti asa radical nu doar adevaratul discurs al Revelatiei crestine, ci si viata crestina insasi, cea al carei model, singurul legitim, singurul efectiv, este viata lui Iisus, care nu poate fi contestata in niciun fel? Mereu aceeasi intrebare: cum de s-a putut preface aurul curat in plumbul cel mai de rand? Cum de s-a putut preface socialismul, care urmarea fericirea si libertatea oamenilor, in dictaturile necrutatoare ale stalinismului sau marxismului? Oare sa existe intr-adevar  Diavolul? Sa ramanem insa la crestinism. Caci nu exista negatie mai radicala a nihilismului decat crestinismul, decat Revelatia crestina.

Trebuie sa indepartam insa acum o obiectie: „Prea putin conteaza ce ne invata aceasta Revelatie, sau viata lui Iisus, singurul lucru care intereseaza este ce au facut crestinii in decursul Istoriei, ce au produs in calitate de curent si ce fel de tip de civilizatie, care a fost comportamentul lor in plan economic (capitalistii!). Este posibil ca in realitate sa existe si unii crestini cucernici, dar ei nu intra la socoteala.” Aceasta problema este grava si falsa in acelasi timp. O prima eroare este aceea de a pretinde sa instaurezi un stat crestin sau o societate crestina, caci crestinismul n-a fost niciodata altceva decat o transformare a persoanei, intemeiata pe credinta in Revelatie. El nu este colectiv. Nu exista o pluralitate decat in cadrul Bisericii, un corp de o factura specifica, care nu este o societate si cu atat mai putin o putere. O a doua eroare este aceea de a judeca crestinismul pe baza unor actiuni colective, care poarta cu ele toata magma socio-economica, amestecata cu cateva crampeie de ideologie crestina. Dar aceasta este ceea ce s-a numit crestinatate, iar crestinii se pot oare revendica de la ea?

Credinta crestina este un antinihilism. Biblia, in structura ei fundamentala, exclude orice nihilism. Voi reaminti trei aspecte.

Mai intai, Creatia (a carei descriere din Geneza nu este, evident, descrierea unei realitati concrete). Ceea ce conteaza aici nu este explicarea originii tuturor lucrurilor, nu e vorba in nicio privinta de un mit al originilor, iar decisive sunt prezenta Creatorului si relatia cu acest Creator, adica existenta unei decizii care exprima vointa de instituire a unui novum, a arheului, o vointa care nu este nici arbitrara, nici negativa, ci pozitiva si integrata iubirii, o vointa a carei expresie este cea a iubirii. Lumea existenta nu exista decat in functie de si in raport cu aceasta vointa. Din momentul acela niciun pesimism, niciun nihilism nu mai sunt posibile decat atunci cand exista un refuz, o ruptura din partea omului, caci aceasta vointa, absolutul non-constrangator al acestei vointe, subzista ca atare, neschimbat in adevarul sau, dar numai in formele lui de expresie, in „caile si mijloacele” lui.

Relatia cu acest creator are drept implicatie faptul ca omul este in acelasi timp liber si neautonom, ca nu se poate institui pozitiv drept propria-i lege si drept lege a lumii, o poate face doar negativ. El este instituit de la bun inceput ca responsabil (adica raspunzator, avand de dat un raspuns pentru ceva), dar doar responsabil, nimic mai mult. Conduita lui nu este dictata, predeterminata. Desemnarea lui Dumnezeu drept creator vrea sa insemne ca, in dimensiunea lui de iubire, el respecta deciziile si chiar independenta creaturilor sale, atunci cand omul vrea sa se manifeste independent in raport cu Dumnezeu. Dar, de asemenea, intrucat acest creator este Fiinta insasi, el nu poate fi contestat. Omul poate sa conteste cat vrea, dar, in ciuda afirmatiei sale triumfatoare despre moartea lui Dumnezeu, nu poate sa-l afecteze pe creator. Aici este punctul final. De avatarul istoric nu depinde nimic. Evenimentul istoric isi pastreaza, fireste, importanta, pentru ca prin intermediul lui omul isi exprima relatia (pozitiva sau negativa) cu creatorul si deschide sau inchide posibilitatea unui novum. Dar, de asemenea, pentru ca lumea este creatie, ea se intemeiaza, nu pe deciziile oamenilor, ci pe dragostea creatorului ei. Daca omul este constient de caracterul creat al lumii, atunci nu-si poate exercita in totalitate puterea de exploatare si de distrugere. Mijloacele sale sunt limitate tocmai de faptul ca este vorba despre o Creatie si nu de Natura sau de orice alt mediu.