Zgrumbirul - Cristina Struteanu

Inmuind basmele si povestile in strigat, prin Zgrumbirul Cristina Struteanu ne pune-n timpan iuteala cautarii vietii si a sinelui. Calit cu focul durerii, adancindu-se in padure (alegorie a vietii si a mortii, a despartirilor, a uitarilor, dar si a dragostei, a patimei pentru alb si nemurire), Zgrumbir (Radu) parcurge drumul lung al vietii, cel in urma caruia nu doar talpile insangerate dau marturie pentru „ce ar fi putut sa fie”. Precum eroii altor basme, Zgrumbir isi agata destinul de iubirea si grija ancestrala a padurii, binecuvantat de salvarea Babei, scobindu-si sufletul sa inteleaga, din incalceala vietii si a nenorocirilor „mici” si „mari” care-l urmaresc, cat (mai) trebuie sa rataceasca, pentru ca clipele sa se inghesuie cu sens in pieptul lui si tot ce este, fie si uitandu-se pe sine, luand-o de la capat, ca un prunc, sa-i aduca propriului copil nu doar hrana vietii, ci si mantuirea iubirii. Cu o capacitate singulara de a insaila povesti, stilul Cristinei Struteanu, duios si inteleptit de viata, ofera prin Zgrumbirul o intoarcere la fantastic si frumusete, prin intermediul carora viata ciclica smulge primaverile si-si indeasa in san iernile, ca sa nu doara. Ca sa nu doara. Drumul lui Zgrumbir, asemuitor celui al oricarei fiinte omenesti, capata in aceste randuri dimensiunile literaturii scrise cu grija si cu pricepere, care adoame „maretia” parelnica a celui marit si crescut, lasandu-te sa copilaresti insiropat in poveste. Pesemne ca, pentru majoritatea cititorilor, cartile Cristinei Struteanu sunt o reamintire a povestilor suflate cu glas domol peste pielea subtire a inimii. Toti avem nevoie de acest glas. Ca sa traim.
Simona P.