In general, ma asez langa inima mea in tacere. Nu spun nimic, doar scot un creion si o foaie de hartie pe care incep sa scriu despre epigramele care mi-au facut rani de neinlocuit. Cu siguranta multe cuvinte, fraze de-ale mele, nu sunt foarte placute. Dar cum as putea sa-nfrunt taisul dispretului si in acelasi timp sa nu fiu prada unui fel de delir?
In acele momente, cand scriu, mi se pare ca sunt intr-o lume numai a mea, intr-o lume fara principiile celorlalti, traind fara a-mi fi frica de „vanatori”. Cand scriu nu tradez furia descoperirilor care, asemenea tuturor pasiunilor, ma smulge cu atata putere dintre lucrurile lumesti, incat imi pierd pana si ultima constiinta a eului meu.
Esti tot ce nu-ncape Intr-un cuvant,
Si ai geneza-n al meu gand...
Si ma strivesti Intr-un mut razboi,
Iar eu te-astept In fruntea negrului convoi.
Purtand In mine cicatrici deschise,
Pe frontul de visari cu transee-nchise.
Si ai geneza-n al meu gand...
Si ma strivesti Intr-un mut razboi,
Iar eu te-astept In fruntea negrului convoi.
Purtand In mine cicatrici deschise,
Pe frontul de visari cu transee-nchise.
