Prima grija de poet a lui Ruba a fost cum sa gaseasca o cale prin care gravele sa para frivole, iar frivolele – macar unde se poate (dar la el se poate pretutindeni) – grave. A si gasit-o numaidecat, distribuindu-se in rol de saltimbanc al propriilor nevroze si angoase si jucand nonsalant in marginea lor, pe o subtire franghie ironica. In loc sa-si planga de mila ori sa se compatimeasca in stil sobru, face snoave si scorneli in baza unui cod de parabole prin care-si decanteaza linia biografica in spectacole confesive. Spectacolele au verva de ingeniozitate si ruleaza pe baza de fantazie si umor de sine. Ele de-greveaza, nu agraveaza o conditie cu fond traumatic de care Ruba pare ca fuge pe unde apuca. Si apuca pe te miri unde, pornind de la vreun episod cotidian sau de lectura ori, si mai frecvent, de la un episod de memorie ori de pura fantazie. O arta ludica ingenioasa si ingenua totodata ii permite sa transforme confesiunea in sampanie si sa-si parcurga anxietatile ca pe un numar de circ.
Al. Cistelecan
