Valeriu
- Ah! fermecatoare Eliza, devii trista dupa ce m-ai asigurat de sinceritatea ta! Te vad suspinand, vai! la bucuria mea! Spune-mi, e regretul ca m-ai facut fericit si te caiesti de fagaduinta la care te-a impins patima mea?
Eliza
- Nu, Valeriu, nu ma pot cai de nimica din cate le fac pentru tine. Ma simt atrasa de o forta prea dulce si n-am nici puterea de a dori sa se intample altfel. Dar, ce-i drept, izbanda ma nelinisteste si tare ma tem sa nu iubesc ceva mai mult decat trebuie.
Valeriu
- Ei, de ce te temi, Elizo, sa ma iubesti?
Eliza
- De multe, vai: de furia unui tata, mustrarea unei familii, gura lumii, dar mai mult ca orice, Valeriu, de schimbarea inimii tale, de acea raceala ucigasa cu care cel mai adesea, sexul vostru plateste dovezile cele mai inflacarate ale unui amor adevarat.
Valeriu
- Ah! nu ma nedreptati [udecandu-ma dupa alpi! Banuiestema de tot ce vrei, Elizo, numai de asta nu. Te iubesc prea mult, ca sa fac asa ceva;. amorul meu nu se va stinge decat o data cu viata mea.
