Produs autentic si original al unui imagism eminescian muzical si incantatoriu, Teofil Rachiteanu a fost miruit de Geo Bogza drept un fel de fiu sufletesc al sau pentru a reprezenta in lirica noastra imperiul strabun al Tarii de Piatra, pe care Bogza l-a iubit si l-a venerat ca nimeni altul. Pe urmele acestui „vrajitor al cuvantului”, Teofil Rachiteanu a scos, din strafundurile unei memorii cu adevarat fabuloase, oameni si chipuri voivodale, icoane reprezentative, smulse din sufletul neamului. Ipostazele multiple ale acestui taram misterios, cutreierat de umbrele sfinte ale lui Horia si Iancu, gasesc in tanguirea moderna a lui Teofil Rachiteanu spatiul unei suferinte ancestrale, transpus intr-o litanie grava, cu modulatii eminesciene si sunet cristalin de tulnic melancolic. Poet al codrului, al izvoarelor limpezi si al stancilor sempiterne, cuvantul lui imbratiseaza o gama foarte larga de trairi sufletesti, intruchipand elegiile stelare ale Eternitatii. Sonurile lor cantabile si misterioase te urmaresc insinuant, dimpreuna cu plansul divin al Creatorului. Cuvantul muzical arhaic imprastie in jur aroma cetinilor de brad si a poienilor, strapunse de soarele amortit al toamnelor fosforescente, a crengilor batute de vantul nemilos al unui prezent incert, suferind. Prin diafanitatea lor originara, ele ti se lipesc de suflet intr-un fel de magie divina. De neuitat ramane plansul istoric al poetului care se tanguie in silabe mestesugite, straluminand ascunzisuri nepatrunse si cerneri solare diafane, intr-un valatuc multicolor de incantatii, care aromeste cuvantul precum painea scoasa proaspat din cuptor. Anahoret al sufletului motesc, peregrin prin spatiu si timp, el e un poet singular, pe care pamantul incarcat de istorie al Muntilor Apuseni ni l-a dat pentru jetfa sa primordiala.
Mircea Popa
