„Scriu iar, pot s-o fac!”. Ce strigat, ce evrika pe care numai un poet adevarat il poate emite si intelege. Mirel Lazar face parte dintre poetii pierduti ai literaturii noastre, izbucnit la suprafata dupa 2020. Dar ce izbucnire! Aveti in volum texte care ar fi trebuit sa fie acum 40 de ani. Pentru poet este o intarziere, pentru poezie nu exista, din fericire, tarziu. Sau sunt idealist? Omul angajat avea frenezia labisiana a varstei, batea poezia cu barosul, poezia se finisa in strada, e risipita pe caldaramul orasului, sentimentele se inghesuie in autobuz, pe caldaramul memoriei se joaca sotron, deasupra pietei se scandeaza numele zeului, in spate e templul cenusiu, prin ecluza trece primul cuvant liber, se aude „ecoul sordid al entuziasmului”, oamenii sunt umbre calcate de masini, discotecile putrezesc „sub deseul sentimental al tinerilor”, „grumazul puterii/ e aparat cu cruzime/pana in ultima clipa, pana cand/ nebanuite si vii, particule invizibile/ strapung/cordonul de ordine/si radiografia tumorii se developeaza/intr-un nemai- sperat rasarit”. Cum se vede, o poezie puternica, raspicata cu increderea ca poate zgudui „edificiul”. O poezie in care multimea cauta sub „mormanul de zgura, deseuri si resturi de viata”, imaginarul poetului se misca intr-o realitate privita parca de atat de aproape incat devine halucinanta: „vezi tu realitatea cum se inmoaie pe deal si rugina/in frunze mocneste deja?”. O poezie in care rolul de observator si cel de marturisitor e purtat ca o haina grea. Nu stiu daca poezia aceasta a pierdut neaparand la timp. Ramane incredibil de autentica, nesupusa modelor. „este el, imi inchipui, zeul flamand/ - pe ce s-a intemeiat poemul acesta, intreaba; niciun/ abur de sange parasindu- si viata, niciun fum nazuind/ din arderea de tot (oho, imi place sa imaginez acest dialog!) ce viata a stat ca el sa traiasca?” Imi pare ca fracturarea contextului ii adauga un aer de puritate neasteptata, castigul e ca aceasta este acum, mai lesne vizibila.
Christian Craciun
