Paradoxal in fascinatia pe care poemele lui Dorian Stoilescu au exercitat-o din prima clipa asupra mea a fost raportul – contradictoriu si, in acelasi timp, armonios si nelinistitor ca o aura – dintre indiferenta formei si sfasietoarea implicare sufleteasca si intelectuala, si chiar fizica (pentru ca o durere este intotdeauna ceva fizic) a continutului. Un poet metamodern caruia ii pasa de tot ce vede, de tot ce simte, de tot ce incearca sa inteleaga sub imperiul unei aproape insuportabile intensitati. Poeme de emigratie, poeme de tara, poeme de revolutie, poeme de dragoste – ceea ce apare evident la lectura este urgenta lor implacabila, faptul ca trebuiau scrise, ca autorul lor nu avusese de ales, ca fusese obligat sa o faca si, daca nu ar fi gasit cuvinte ca sa se exprime, ar fi folosit pietre sau bucati de lava.
Ana Blandiana
