Care este esenta smereniei? Aceasta intrebare i-a framantat dintotdeauna pe ascetii crestini. Pentru a raspunde la ea, dupa cum povesteste Cuviosul Ioan Scararul, s-au adunat odata cativa barbati purtatori de duh. Unul dintre ei a spus:
‒ Smerenia consta in uitarea neincetata a faptelor tale bune.
‒ Smerenia consta in a te socoti pe tine cel din urma si mai pacatos dintre toti oamenii – si-a exprimat un altul parerea.
‒ Smerenia este constiinta propriei tale neputinte si slabiciuni – a spus cel de-al treilea.
Ceilalti asceti au mai dat cateva definitii ale esentei smereniei, dar nici una dintre ele nu a fost completa. Ascultandu-i pe toti, Cuviosul Ioan Scararul a rezumat parerile acestor barbati evlaviosi, zicand:
‒ Smerita-cugetare este un har fara de nume al sufletului, avand un nume numai pentru cei ce au primit cercarea (experienta ei). Ea este o bogatie negraita; este numirea lui Dumnezeu si darul lui.
Cuviosul Ioan, in concluzia sa, a recunoscut ca esenta smereniei nu poate fi exprimatain limba omeneasca. De ce? Pentru ca smerenia in esenta ei este dumnezeiascasi natura ei o poate cunoaste numai cel care L-a dobandit in sine pe Insusi Dumnezeu. Iar acesti oameni intotdeauna au fost foarte putini.
