Daca fiecare din noi s-ar stradui sa descrie in cuvinte ce este „viata” pentru el sau daca am cere de la diferiti oameni sa ne dea definitia acesteia, neam mira de varietatea definitiilor si mai ales de neputinta
de a exprima in cuvinte fenomenul vietii. Intr-un fel ne-ar vorbi un batran, in alt fel un tanar. Intr-un fel o mama, in alt fel un filozof, un artist sau un biolog. Intr-o analiza finala, viata depaseste posibilitatile noastre intelectuale si verbale. Mai multa consolare, in aceasta neputinta a noastra, o vom gasi in arta, sau cei mai intelepti gasesc mai elocventa tacerea.
Cu cat inaintam in varsta cu atat mai mult se intareste in noi credinta ca adevarata relatie dintre doua suflete, care este curata, reciproca, egala si plina de acceptare, este izbavitoare si constituie cea mai mare putere – impreuna cu harul lui Dumnezeu – pentru a ne vindeca si a vindeca. Trebuie in final ca omul sa creasca, nu neaparat in varsta (care si aceasta de multe ori ajuta suficient), dar indeosebi inima lui sa creasca, pentru a intelege, pentru a primi raspunsurile pe care le asteapta de mult timp, pentru a se bucura de viata in prezent, care nu este determinata doar de trecut, ci priveste in viitorul pe care-l asteapta…”.
