Cu un dosar de receptare critic, in care semneaza:
Theodor Codreanu, Ion Pop, Mircea Popa, Mircea Vaida-Voevod, Iosif Cristian Pascalau, Ion Buzasi, Rodica Lazarescu, Radu Vida, Vladimir Udrescu, Adrian Tion, Mihai Posada, Paula Romanescu, Monica Grosu, Horia Badescu, Zenovie Carlugea, Andrea H. Hedes, Gavril Moldova, Miron Scorobete, Gh. Sechesan, Iuliu Parvu, Ion Brad, Stefania Vit, Aurel Sau, Traian Vedinas.
Ascetul din Apuseni, Teofil Rachiteanu (n. 5 ianuarie 1943, Rachitele, jud. Cluj), intors definitiv la bastina din 1974, ca profesor de limba si literatura romana, remarcat cu un an inainte de Geo Bogza (intr-o tableta din „Contemporanul”), in care ii recunostea talentul si-i prevedea un viitor pe masura, dupa poemele si scrisorile trimise (debutase editorial in 1969, cu Elegii sub stele), n-a fost, totusi, un „rasfatat” al criticii, dupa cum ar fi meritat profunzimea harului sau, amintindu-mi, din acest punct de vedere, de un poet si prozator remarcabil, Ion Gheorghe Pricop, din cealalta parte a tarii, care a profesat intreaga viata, tot ca dascal de limba si literatura romana, intr-un sat din apropierea Prutului, Duda, jud. Vaslui.
„Vina” poetului din Rachitele, dincolo de conditia de „provincie”, e ca n-a intrat in jocul „complexelor de cultura” de dupa Al Doilea Razboi Mondial, disociindu-se, ontoestetic, de módele de succes ale vremii, de orice boema, programatic, cum se exprima in unul dintre catrenele sale tarzii, al 1001-lea, constituit ca post-scriptum nu numai la ceea ce a numit efulguratii, ci la intreaga opera. (Theodor Codreanu)
