Gelu Ungureanu este in acest volum un poet care contempla (nietzschean) abisul, pipaie lipsa de contur (fara margini), poetizeaza fluiditatea (imaginile curg unele din altele ca intr-un dicteu uneori), care reflecta pasager peisajele de pe tarmuri, „de parca a turbat ceasul din / turn – ciupeste din ore, de / plictiseala, / ori disperare”. In alte texte, poetul este mai pictural, surprinde cate o „scena”, si astfel de momente dau pregnanta universului imaginar: „Un inger, intr-o plosca / azur imi aducea, / cu alta voce, grav, cate-o / petala de pian apasa”. Sau: „mireasa palida ce-a avut parte de-o / nunta tarzie si anemica ar vrea sa-mi / dea fara ramburs carafa cu senzatii?”. Sau: „pianul epuizat”. Un sentiment de revolta, „dorul de rascoala” ii spune el, se citeste printre randurile altui tip de poezii, o nemultumire de fiinta stinghera. „Vino cu mine s-aducem / inapoi cristelnita secata intre / botezuri, / si afla ca am fost la / izvor sa mai vad odata cum /se stinge pustiul, picatura/cu picatura!” Golul despre care vorbeam se cere completat, as deveni om adevarat afirma sententios, poezia este, in acest context, un fel de program de recuperare a autenticului, a adevarului.
(…)
Este numit undeva in acest volum contrastul intre marea batalie si o simpla tranta. Am citit volumul ca pe o panoramare a acestei mari batalii cu limbajul, cu timpul, cu sinele, cu lumea. Lupta „Ce vrea sa compenseze linistea ce arde”. Gelu Ungureanu este un poet egal cu sine, dar mereu in stare sa ne surprinda, ludic si profund, imaginativ si fervent.
Christian Craciun
