Ce frumos suna cuvintele…
Rostite molcom, pe buze parasande.
S-ar parea un ecou, un miraj amagitor,
Negandit talmacite, parca uitate.
Destramate din vis etern,
Si asezate haotic in cuget.
Fiecare asteptandu-si clipa rostirii.
Dar daca ea nu va veni niciodata?!
Asteptarea suspendata in timp,
Ce rost mai are sa le vorbesti?
Daca tu nu iti cunosti propriile ganduri.
Si nu constientizezi insemnatatea lor.
Culese din mii de amintiri uitate,
Trezesc fiori de amagire si extaz.
Ciudat, dar e sublim, pragmatic.
Nedeslusite inca, chivernisesc trairi.
Parca s-au sfarsit, nu mai sunt.
Dar ele totusi exista, ce bizar!
Cuvintele traiesc in fiinta noastra,
Si nimeni nu stie de ce sunt capabile.
O forta seismica persista feeric,
Facandu-le si mai de neinteles.
Gandurile sunt produsul constientului,
Ele te urca la inaltimile Zeusului.
