Gelu Ungureanu mizeaza, cel mai adesea, pe imagini iesite din „cadrul realului” pe care le orienteaza spre ireal, metafora este dilatata cu ajutorul imaginatiei ca premisa a dezvoltarii narative sau descriptive. Pe acest fond, memoria este spatiul in care se petrec povesti „existentiale” conectate afectiv, empatic la realitatea imediata. Dar desi poemele sunt scrise la persoana intai, in cea mai mare parte, ai senzatia ca poetul simte la persoana a treia, avem parte de o privire lucida care supravegheaza „actul iubirii”, asa cum ai analiza frumusetea unei flori, dezmembrand-o in petalele care ii dau stralucirea. In acest caz decisiv ramane numai parfumul. Ascunderea „á la Baudelaire” (sau á la Arghezi?) a emotiei erotice permite crearea unui anumit scenariu, o gestica ampla, „esuarea” in poveste este ca in acel „decembre” bacovian cand „potop e inapoi si inainte” si nu ne ramane decat aroma intimizanta a ceaiului: „Cat despre dragoste, / toate vechi si plafonate, asa / ca este musai legiferarea unei / noi tactici de abordare, / eminamente digitale. // Ramane sa experimentam mai / multe scenarii despre eficienta / refuzului unui rendez-vous / in varful acului. // Cum vom reusi sa stapanim / iertarea ori dezlantuirea? // Internautii accepta iubirea / considerand esential chestionarul, / care poate fi completat / ori nu.”(…).
ADRIAN ALUI GHEORGHE
