Nu latra niciun caine, nu s-a trezit niciun cocos. Aleea e alba, intepenita in noapte ca si luna. Pe jos, zapada tace, ca un covor de vata. Ceasul a stat de mult.
Umblu prin odaie ca sa-mi aud pasii. Dar sunt desculta nu stiu de cand, si nu stiu de ce umblu pe varfuri. Odaia mea — o sufragerie — seamana cu cea din rue La Boëtie, a lui madame Janine. Pe pereti, peisaje lucrate pe etamina in punct de gobelin, fotografii de gineri si mirese, tablouri reprezentand naturi moarte in culori vii — pepeni abia taiati, iepuri abia vanati, si pozele unui copil la diferite varste.
Iata-l pe Andrei la patru ani. Coana Valerita il tine pe genunchi, cu mai multa grija sa nu mototoleasca ondulatiile egale ale rochiei de matase infoiata decat sa nu alunece baiatul. Parca n-ar atinge scaunul. Tatal, „bietu Gicu”, teapan, mic si lat, un masiv aproape patrat, tine o mana ca de lemn pe umarul nevestei. Tabloul e incadrat intr-o rama rosie de catifea cu margine de bronz, incretita pe dinauntru.
E o luna de cand locuiesc aici si mi-e cu neputinta sa-mi inchipui ca acest Andrei cu obrajii umflati si bosumflati, cu ochii somnorosi sub bretonul ca matasea de porumb, fetita gatita cu volane scrobite, si tanarul pe care-l aud cand cheama sau e chemat la telefon (instalat in micul hol de care ma desparte o usa de sticla) ar fi acelasi.
