„Viata monahului aflat in ascultare este intru totul proroceasca de vreme ce el traieste ca unul «care n-are nimic, dar pe toate le stapaneste» (cf. 2 Corinteni 6, 10). Scopul lui este acela de a ajunge la inaltimea rugaciunii curate, care este cel mai mare rod al ascultarii”. (Arhimandrit Zaharia Zaharou)
Din anul 1991, Sfantul Sofronie l-a numit pe parintele Zaharia Zaharou ajutor si continuator al sau in lucrarea de impartasire a cuvantului lui Dumnezeu catre obstea Manastirii Sfantul Ioan Botezatorul din Essex, Anglia. Lucrarea „Monahismul – darul atotcuprinzator al Duhului Sfant” reuneste 17 dintre aceste cuvantari, o introducere, un epilog si un cuvant inainte al Arhimandritului Petru, egumenul manastirii. In cuprinsul lor, parintele urmareste sa zugraveasca chipul autentic al vietuirii monahale.
O tema predilecta in discursului parintelui Zaharia Zaharou este dimensiunea proroceasca a monahismului. Este nevoie de smerenie adanca si ascultare desavarsita pentru ca monahul sa atinga acest tel, acela de a deveni salas al Duhului Sfant.
Parintele Zaharia se exprima sincer si direct in ceea ce priveste simtamantul pe care monahul trebuie sa-l poarte in inima neincetat. Monah este cel care se pune pe sine de bunavoie mai prejos decat toti, care devine „un nimic”, care are dispozitia de a sluji tuturor, care adopta „atitudinea proroceasca a «cainelui» (cf. Matei 15, 26-27; Marcu 7, 27-28)”, intotdeauna credincios stapanului sau.
Pentru gandirea comuna a lumii, aceasta perspectiva nu poate parea altfel decat o nebunie. Insa in mod paradoxal, dar propriu principiilor si duhului Evangheliei, lepadarea totala de sine a monahului ii da acestuia sansa de „a se agata” deplin de Dumnezeu, de „a-si atarna” viata in mod exclusiv de Bunul Dumnezeu, traind doar pentru El si asteptand de la El toate.
„Fara aceasta desertare de sine monahul nu va izbuti sa inteleaga adevarata maretie a monahismului, duhul lui Hristos, si nici sa Ii dovedeasca lui Dumnezeu ca are credinciosia unui fiu adevarat”, afirma parintele.
Cartea este utila, in fond, oricarui crestin care a pus hotarare in inima sa de a-L urma pe Hristos „in duh si in adevar”, de a trai placut lui Dumnezeu si conform cu voia Sa. Doar facand astfel omul Il va putea odihni in sufletul sau pe Domnul Slavei.
