Noul volum de poeme al Ancai Zaharia e un strigat de disperare in fata absurditatilor si inechitatilor prezentului, precum si o (noua) tentativa de impacare cu sine. Un sine reactiv in fata unei lumi ipocrite si meschine.
In fata suferintelor personale, a cruzimilor pe care generatii de copii si femei le indura in tacere si a trenului istoriei care trece incapatanat prin haltele gresite, Anca Zaharia isi imagineaza Pamantul Plath. Vocea oscileaza intre recunostinta fata de eroine anonime si furie impotriva patriarhatului; intre nevoia de izolare si tanjirea dupa iubire; intre chestionarea poeziei si convingerea ca un vers puternic poate vindeca. Daca e adevarat ca „poti sa fii nefericit oriunde te-ai afla“, Pamantul Plath e locul unde, macar pentru o clipa, am simtit ca nefericirea capata sens.
– Ruxandra Gidei (4fara15)
Pamantul Plath e cea mai buna carte de poezie a Ancai Zaharia. Avem si aici, ca si in cele precedente, un eu feminin debordand de energii plathiene („pot trai o vesnicie in timp ce ma autodizolv“), unul profund maturizat, controlat discret. Lucrat minutios, volumul mizeaza pe poezii asupra carora autoarea a revenit de mai multe ori – cu baioneta, lupa sau memoria. Dar – cel mai important – fara vreun truc anestezic, intrucat, o spune tot ea, „e posibil sa nu vezi toate astea daca iti iei pastilele“. Anca vrea sa simta, sa traiasca si sa inteleaga totul, si nu oricum, ci pe propria raspundere, cu toate riscurile trecerii pe pamantul acesta atat de rotund.
– Mihail Vakulovski
