Exista poeti care fac retrospectie si spun ca le e imposibil sa nu scrie politic. Altii simt nevoia de a scrie despre istoria propriei minti. Iarasi altii insa simt ca asta nu le-ar face cinste si prefera sa gandeasca in tacere un timp. Ani intregi, daca trebuie. „Hai, nu vorbi prostii“, isi spun acestia. „A privi compulsiv la tot ce misca e tot ce pot face“, spune Andrei. „Dar s-ar putea sa ma insel“, trage el concluzia mai mereu. „Panoul din fata mintii este o limita a spatiului pe care o pot explora“ e o idee pe care as vrea s-o invoc cu regularitate.
– Gabi Eftimie
Ascunzandu-ne de noi si intalnindu-ne in fluiditatea si rupturile poemelor lui Andrei Dobos, absorbim scintilatiile texturilor si absentelor care sunt si ale lui, si ale noastre. Nu sunt lucruri pe care le stim, ci la care – de obicei – rezistam. In poezia romana contemporana nu am vazut pe nimeni altcineva care sa aiba curajul sa caute un limbaj adecvat pentru toate aceste straturi – si deschiderea sa le tina pe toate impreuna intr-un samadhi poetic.
– Alexandru Cosmescu
