Povesti japoneze - Yei Theodora Ozaki

Demult, tare demult, in Japonia traiau un batran si nevasta lui. Batranul era un om bun la inima si muncitor, dar nevasta lui era o femeie ursuza, care strica fericirea casei cu limba ei ascutita. Mereu era nemultumita de cate ceva, de dimineata pana seara. Batranul incetase de multa vreme sa mai ia in seama bombaneala ei. El era mai toata ziua plecat sa munceasca la camp si, cum nu avea copii, ca sa se amuze cand era acasa, tinea o vrabie imblanzita. Iubea acea pasare micuta de parca ea ar fi fost copilul lui.
Cand se intorcea seara dupa o zi de munca in aer liber, singura lui placere era sa mangaie vrabia, sa ii vorbeasca si sa o invete mici trucuri pe care ea le prindea foarte repede. Batranul deschidea colivia si o lasa sa zboare prin incapere si se jucau impreuna. Apoi, cand venea vremea cinei, el pastra mereu niste firimituri cu care sa hraneasca pasarea.
Intr-o zi batranul a plecat sa taie lemne in padure, iar femeia a ramas acasa sa spele rufe. Cu o zi inainte ea facuse niste apret, iar acum, cand il cauta, nu mai era; castronul pe care il umpluse ieri era gol.
In vreme ce ea se intreba cine ar fi putut folosi sau fura apretul, vrabia a coborat in zor si, plecandu-si capul micut acoperit cu pene – un truc pe care il invatase de la stapanul ei – pasarea a ciripit si a spus:
— Eu sunt cea care a luat apretul. Am crezut ca era ceva de mancare pus pentru mine in acel vas si l-am mancat pe tot. Daca am gresit, te rog sa ma ierti! Cip, cip, cip!...