Poezia Teodorei Coman e o insula alcatuita din minerale de maxima duritate – „nu oboseste“ si „nu ezita“, rearanjeaza, analitic, dar si infinit de tandru, toate straturile realitatii. Un volum de o asprime limpede, lucid, hiperinteligent, alcatuit din concept, dar si din carne, insufletit si auster, care nu lasa nerasturnata niciuna dintre pietrele feminitatii si alteritatii. O poezie de o maturitate intimidanta pe alocuri, memorabila, cu un aftertaste de „postsentiment“: „stai acolo, cu urechea lipita de pieptul cuiva,/ uita ca mainile poseda, uita de gura,/ asculta cum viata bate singura si pura/ fara preconceptia ta“. O voce poetica mereu aproape de pulsul lumii, cu tot ce are ea azi mai contradictoriu si mai surprinzator.
Maria Tanasescu
Recit in gand; recitesc noua carte a Teodorei Coman, predeterminat: „inchid ochii sa-mi cresc empatia/ pentru fiinte lipsite de vedere/ imi imaginez viata tactil/ ca in dragoste“. Imi plac precizia ei, efectul de onestitate, simplitatea cu care spune lucruri neflatante despre sine, dar totdeauna ludic-serioase (un paradox brevetat de Teodora), stupefiant de rezonabile. Imi plac poemele astea care par (si nu-s neaparat) aplicatii ale ultimelor investigatii din neurostiinte, dar cresc sofisticat-senzual, compunand – vers dupa vers – romanul unei fiinte sapiosexuale. Sau un mare poem modular. Stefan Manasia
