Strada fetei care iubea ploaia - roman - Eduard Dorneanu

Cand ploua pe Marasesti, asfaltul pastreaza pasii tinerilor asemenea unor inscriptii fragile pe care timpul nu le poate sterge, troleibuzul 1 luneca prin lumina cenusie a orasului ca un peste de metal, iar tigarile Snagov ard repede in adaposturile parcului, lasand in urma fum si neliniste. In acest decor, o fata roscovana care iubeste ploaia da sens orasului si transforma strada intr‑un spatiu de initiere. Eduard Dorneanu surprinde aceasta adolescenta nu ca pe o poveste idilica, menita sa infrumuseteze trecutul, ci ca pe o experienta vie, traversata de detalii simple si memorabile, de gesturi mici si semnificative, de taceri incarcate de sens. Strada fetei care iubea ploaia nu se petrece intr‑un decor exterior, ci in interiorul memoriei si al constiintei noastre, pentru ca ploaia intra sub piele, strada iti opreste respiratia, iar iubirea, intensa si trecatoare, lumineaza cat o viata. In final, poemul care poarta acelasi titlu pecetluieste intreaga experienta, confirmand faptul ca aceasta carte apartine nu doar prozei, ci si poeziei unei inimi care refuza uitarea.
Inca din primele pagini, autorul formuleaza o afirmatie ce transcende anecdota si devine o cheie de lectura pentru intreaga opera: „Strazile, dragul meu drag, ne aleg, nu noi pe ele. […] Strazile aleg pe cine vor, iar aceasta alegere e pe viata si moarte” (pag. 12). Nu e vorba aici de o simpla replica adolescentina, ci de o conceptie existentiala. Marasesti nu este o strada oarecare din Suceava, ci un spatiu al destinului, o scena initiatica pe care fiecare pas se transforma in experienta, iar fiecare detaliu capata semnificatia unei memorii colective.
Eduard Dorneanu ridica strada la rang de personaj viu, ii da suflet si respiratie, ii confera puterea de a‑i lega pe oameni de ea cu fire nevazute. O strada aleasa de oameni e doar un drum, dar oamenii alesi de o strada poarta cu ei un destin.
Romanul este, in esenta lui, o cronica a adolescentei traite cu intensitate si neliniste, este o varsta a visului si a durerii, a excesului si a fragilitatii, o varsta in care libertatea este presimtita, dar nu si atinsa.
Naratorul si prietenii sai traiesc acest timp cu disperarea si frumusetea celor care stiu ca fiecare clipa este irepetabila. In replicile lor, in gesturile mici, in visurile fragile se citeste setea de libertate, dar si apasarea unui regim care strivea elanul tineresc.
In centrul acestei lumi se afla Ileana, fata cu parul roscovan care iubeste ploaia. Ea nu este doar iubita naratorului, ci spiritul profetic al romanului, vocea lui tandra si ironica, prezenta care da sens si frumusete fiecarei pagini. „Marasesti este strada mea. Eu iubesc ploaia si am visat ca un tip foarte destept si frumos […] si‑a trimis o palmoaca pe un san de‑al meu” (pag. 13). Intre ironie si duiosie, Ileana aduce lumii adolescentine un amestec de candoare si senzualitate, dar si prevestirea unei pierderi.
Mai tarziu, imaginea ei capata accente de elegie. „Fata care iubeste ploaia a adormit, doar lacrimile ei sunt vii si curg din cand in cand asemenea unei ofrande vii care se contopeste cu asfaltul efeminat al orasului” (pag. 37/38). Ileana depaseste statutul de personaj si devine un arhetip, simbol al feminitatii fragile si al iubirii imposibile. Ea intruchipeaza ploaia insasi, cu frumusetea ei trecatoare si cu forta ei de a lasa urme imposibil de sters.
Suceava anilor ’80 nu este prezentata ca un simplu fundal, ci ca un teatru existential in care grotescul si sublimul convietuiesc. Strada Marasesti devine scena unde se intalnesc militienii, bisnitarii, doctoritele cu Pepsi, profesorii blazati si adolescentii care viseaza sa evadeze. „Strada Marasesti are un suflet, are respiratie, are acel ceva care te tine de mana in marea trecere catre totul ori nimic” (pag. 29).
Prin ironie amara si prin detalii surprinzatoare, Eduard Dorneanu construieste o fresca a ultimilor ani de comunism, redand absurdul si tensiunea acelei lumi cu sinceritate si cu poezie. Orasul devine personaj, strada devine martor, iar istoria se scrie nu in manuale, ci in colturile unei strazi.
Titlul volumului dezvaluie simbolul care strabate intreaga carte. In paginile acestui roman, ploaia nu este o simpla intamplare meteorologica, ci un limbaj al sufletului care spune ceea ce cuvintele nu pot rosti.
Ploaia aduce in acelasi timp melancolie si renastere, blandete si pedeapsa, curatire si intunecare, iar orasul se lasa cuprins de ea asemenea unei cortine care ascunde si dezvaluie totodata. In aceasta atmosfera, iubirea si strada se intalnesc si se contopesc, adolescenta isi lasa in urma jocurile si paseste spre maturitate, iar fiecare clipa poarta amprenta unui destin trecator si inevitabil.
Cartea se incheie cu poemul Strada fetei care iubea ploaia, inclus in volumul Amprentele iubirii al aceluiasi autor, iar aceasta alegere nu apare ca un simplu artificiu literar, ci ca o pecete care da intregului demers o forta suplimentara. Naratiunea isi gaseste in poem atat dublarea cat si transfigurarea, pentru ca ceea ce in proza se construieste prin memorie si detaliu se ridica in poezie la rang de simbol, pastrand in cateva versuri esenta unei lumi intregi.
Astfel, Eduard Dorneanu ne arata ca lumea pe care a reinviat‑o in proza nu se poate inchide fara un ecou liric, iar poemul confirma ca Ileana si ploaia nu sunt doar figuri narative, ci simboluri arhetipale, chemate sa traiasca dincolo de pagini, in constiinta cititorului.
Strada fetei care iubea ploaia se dezvaluie ca o opera de exceptie, o confesiune lirica si o fresca sociala, o scriere care aduna in sine frumusetea si fragilitatea adolescentei, grotescul si tandretea unei epoci, forta memoriei si transfigurarea poeziei. Il felicit pe Eduard Dorneanu pentru curajul de a incredinta literaturii o parte din sine si pentru puterea de a transforma fragilitatea tineretii intr‑un monument al memoriei si al sensibilitatii poetice. Va invit, dragi cititori, sa pasiti in aceasta lume unde strada devine destin si ploaia se preschimba in marturisire si sa descoperiti ca povestea fetei care iubea ploaia nu apartine doar autorului, ci fiecaruia dintre noi, fiind propria noastra tinerete, cu toate ploile ei de iubire, de dor si de pierdere, asezata pentru totdeauna in paginile unei opere care transcende timpul.
 
Roxana Gavrila
lector universitar doctor