Luni ploua cu broaste de usa si chei ce se potrivesc asimptotic. Marti, constiinta joaca v-ati ascunselea prin creier. Intr-o intersectie, realismul social este sabotat de roboti repartizati ca profesori la tara, iar la etaj, inteligenta umanitatii a fost stearsa de pe placa de memorie. Proza lui Pompilian Tofilescu lupta curajos cu absurdul si ridicolul, mizand pe un fantastic domesticit de umorul tehnic si ironia blanda. Maia Levantini
Daca romanele sunt ale celor care nu pot scrie povestiri, Pompilian Tofilescu scoate dintr-un volum de proza scurta paisprezece romane. Dimensiunea aparenta a oricareia dintre lucrari e, oricum, mai mica decat ceea ce inseamna fiecare in parte. De la o ploaie de broaste – nu
ca-n Egiptul biblic, ci broaste-incuietori – intr-un oras fara deschidere si o fisura in asfalt ce ar putea fi doar portalul spre urmatorul cosmar, pana la o intersectie unde niciun drum nu e ceea ce pare, autorul ne poarta prin paisprezece istorii pline de umor, tristete si mister.
E o placere sa-l citesti pe Pompilian, iar el pare sa stie asta prin felul zgarcit in care ne ingaduie sa-l citim doar din cand in cand.
Daca ati gasit pe net acest titlu ori va aflati intr-o librarie si tineti cartea in mana, nu ezitati, cumparati-o. Cititi Dintele sau osciorul – ce titlu straniu! Merita, veti vedea. Liviu Surugiu
