Viviana Pantazica despica literar firele realitatii ca sa scoata din ele sens, frumusete si cunoastere. Cum anume? Printr-o poezie care preia melancolia de tip elegiac ca s-o grefeze pe apartamente de bloc din mileniul trei, pe drumuri cu metroul, pe anxietati generationale, pe scrolling-ul de retea, pe diferenta de gen, pe iubirea conservata in foldere cu imagini, pe sentimentul de irealitate produs de tehnologie, pe nevoia de situare intr-o lume postumana. Autoarea se specializeaza in AI, deci nu-i sunt deloc straine noile granite ale speciei. Care-a fost cel mai poetic moment de la intalnirile Liternautilor, grupul de tineri scriitori din care Viviana Pantazica face parte? Cand poeta ne-a aratat robotul la care tocmai lucra. Il tinea pe birou si nu era mai mare decat o carte. Avea ochi supradimensionati, hipnotici. Fiindca vad intr-un fel nou, mi-am zis imediat, asa cum o face si literatura ei, care augmenteaza perceptia, dar are si tandrete, si conectare la problemele timpului, si adevar. Viviana Pantazica intra in literatura cu un volum excelent, care sper sa-si atinga cititorii in felul in care numai cartile rare o pot face.
Ioana Nicolaie
