Fetiţă care nu înţelegea culorile ne poartă într-o lume în care, că în toate poveştile care se respectă, animăluţele vorbesc, vânturile cântă, izvoarele poartă veşti, iar anotimpurile nu se supun legilor din lumea noastră.
Pe tărâmul acela, fără îndoială fermecat, Adina, fetiţă care nu poate vedea cu ochii trupeşti, dar care vede printr-o dragoste imensă, învaţă să „înţeleagă culorile cu inima “. Cel care îi preda lecţia, silabisind-o odată cu ea, e un iepuraş argintiu şi timid, ce nu putea să lege două vorbe dinaintea străinilor, de sfială, înainte s-o întâlnească pe Adina. Între copilul de om şi copilul de iepure se naşte o mare prietenie, încă din prima clipă. Pentru Adina, iepuraşul este „mai înţelept decât un profesor de la Harvard “, iar pentru iepuraş, Adina e „cea mai frumoasă fetiţa din toate lumile de pe pământ “. Inimile lor bat, la unison, a albastru. Veniţi, să ne unim bătăile inimii cu ale lor, în pulsari colorate cu linişte!
La sfârşitul cărticelei, nu vom şti dacă povestea a fost adevărată, a fost fantezie, a fost vis, sau câte puţin din toate acestea. Ori... dacă cineva reuşeşte să afle, să ne spună şi nouă, da?
