In timp ce Hitler alimenteaza cu carne de tun fronturile din intreaga Europa, in Berlinul anului 1940, Otto si Anna Quangel – un cuplu simplu din clasa muncitoare –, dupa ce isi pierd singurul fiu in razboi, trec de la resemnare tacita si indiferenta la furie mocnita si hotarasc ca a venit timpul sa lupte impotriva sistemului. Rezistenta lor pare lipsita de semnificatie – denunta regimul nazist prin carti postale si scrisori pe care le distribuie la intamplare –, dar este egala cu sfidarea suprema intr-o lume unde chiar si cea mai mica nesupunere inseamna moarte.
Fiecare moare singur vorbeste despre sadismul grotesc de care e capabila omenirea si, intr-un contrast izbitor, despre simplitatea binelui si nobletea decentei. Poate ca, intr-adevar, fiecare moare singur, dar nimeni nu traieste singur sau in deplina intimitate, mai ales intr-un oras sufocat de teroare, suspiciuni si crime. Hans Fallada isi bazeaza cartea pe povestea adevarata a lui Otto si-a Elisei Hampel, care prin textele lor subversive au incins spiritele in Gestapo pana cand, in cele din urma, au fost capturati si ghilotinati. Evoca, totodata, imaginea luptei simbolice care adeseori a miscat si-a incurajat insurectii uriase ce-au rasturnat dictatori si regimuri totalitare.
„Fiecare moare singur are un strop din repulsia lui Conrad, din nebunia lui Dostoievski si din amenintarea infioratoare pe care o resimti citind Cu sange rece a lui Truman Capote... In taciturnii soti Quangel, Fallada a creat un simbol nemuritor al celor care lupta impotriva celei mai mari infamii si, astfel, ne izbavesc pe toti.” (Roger Cohen, The New York Times)
„Fiecare moare singur are un strop din repulsia lui Conrad, din nebunia lui Dostoievski si din amenintarea infioratoare pe care o resimti citind Cu sange rece a lui Truman Capote... In taciturnii soti Quangel, Fallada a creat un simbol nemuritor al celor care lupta impotriva celei mai mari infamii si, astfel, ne izbavesc pe toti.” (Roger Cohen, The New York Times)
