„Cum ar fi fost astazi daca noi, oamenii, am fi putut rezista ispitei de a ne simti, fie si pentru o clipa, zei si n-am fi incercat sa ne masuram cu Tine, Creatorul nostru?”, se intreba Mihai, trist, sfredelind cu privirea cerul. „Si daca, dupa mintea noastra, pe care Tu ne-ai dat-o, n-am fi incercat noi insine sa devenim dumnezei, asa cum o fac atatia nebuni in zilele noastre, am fi trait vesnic in Edenul potopit de verdeata si tihna, si fara pic de ura?” Si cerul de deasupra lui continua sa fie neclintit si adanc. „Si n-ar fi fost, Doamne, oare, plictisitor? Am mai fi avut atunci nevoie de iubirea Ta si de a celor din jur, daca am fi trait atat amar de vesnicie? Si fara nicio umbra de suferinta? Fara nicio picatura de durere?” Si Mihai, pierdut in bucata inalta de cer de deasupra santului anticar, exclama aproape tipand: „Doamne!”. Si in clipa aceea, cerul clipi tainic, lasand o mana de stele sa cada deasupra.
Intins pe foaia de cort, Mihai se chinui o vreme sa inteleaga semnul. Era convins ca ii trimisese Cerul un mesaj, pe care el acum nu era in stare sa-l descifreze.
„E bine – continua Mihai sa intrebe din pantecul intunecat al santului anticar – ca ne-ai facut dupa chipul Tau si dupa asemanarea Ta, si ai lasat poarta deschisa sa ne putem alege singuri calea? E bine?”
Ionita Tuzlaru a debutat cu versuri la inceputul veacului al optulea din secolul trecut, in revista scolarilor Cutezatorii, in rubrica pastorita de poetul si publicistul dobrogean Virgil Teodorescu. Copilul Ionita Tuzlaru din acele vremuri
Cauta durerile soarelui
si razele ranite
de coarnele cerbilor,
de aripile vulturilor…
Si descoperise
in anticele urme
lasate de copitele cailor
miraculoase hieroglife
despre Zamolxis,
Tomiris, Dromichete, Deceneu…
Dar pentru ca a trebuit sa continue traditia familiei, s-a facut „fierar”.
A continuat o vreme sa mestesugeasca cuvinte.
Cand, dupa 60 de ani, a lasat definitiv ciocanul pe nicovala, a nins cu putin suflet peste vechile schite si le-a pus intr-o carte, doua…
—Dan Barbu
