De cand se stie, a vazut ceva in plus fata de toti ceilalti, ceva ce l-a uimit si l-a indurerat in egala masura. Felul cum e lumea cu adevarat, asta a vazut. Stratul de putreziciune din spatele frumusetii, cantecul orb al materiei mustind de seva, goana fetelor tinere la vanatoare de culori, sagetile otravite ale zilelor printre care trebuie sa te strecori cu dibacie ca sa nu fii rapus, robustetea inselatoare a norilor de deasupra noastra, serile sangerii de pe coamele muntilor, incarcate de speranta, animale absurde si melancolice care au atins perfectiunea fara sa o banuiasca, si marea, mai ales marea de un verde absolut. Un cer intors. Ba a vazut si vietatile din ea. Fara ochean! El pur si simplu vede, este intr-o comunicare continua cu murmurul difuz al eternitatii. (Carmelia LEONTE)
Cele mai dense pagini din roman descriu si motiveaza, prin decantari tulburatoare ale existentialului, lumile interioare ale acestor vazatori, egal inrobiti „fiorilor nelamuriti” ai supra- ori trans-realitatii care va ajunge sa ii absoarba in intregime, salvandu-i practic de mizeriile infioratoare din jur. In fapt, mai inainte de orice, Vazatorul ramane o carte, sfasietor de trista pe alocuri, despre stranietatea si puritatea adevaratei frumuseti. (Emanuela ILIE)
