Intaiul lucru ce se constata in romanele lui Duiliu Zamfirescu este atitudinea autorului fata de propriile personaje: le iubeste si le detesta prea pe fata, pentru ca echilibrul fictiunii sa nu sufere. Rationamentul cam teoretic al lui M. Dragomirescu privitor la Tanase Scatiu este in esenta exact: „Sa nu uitam ca e vorba de un roman, nu de o comedie clasica, ca e vorba de a ni se arata un om brutal, iar nu ridicolul brutalitatii, ca e vorba adica de a urmari insusi principiul unui caracter, viata lui intima, ce se manifesta la fel in toate faptele lui, fie simpatice, fie antipatice: (Duiliu Zamfirescu interpretat de …). E de precizat apoi ca Duiliu Zamfirescu isi iubeste sau isi detesta personajele mai putin din ratiunii etice decat estetice […]. Inca din prefata la Novelele din 1888 isi declara intentia de a zugravi realist societatea romaneasca. Deoarece „arta sta tocmai in alegerea adevarului”, revine fiecarui artist datoria sa gaseasca acest adevar.
Nicolae Manolescu - Arca lui Noe
